Mulți îi recunosc vocea fără să-i vadă chipul. Fotografia cântăreței, îndrăgită de întreaga țară, a stârnit interesul internauților. 

Margareta Pâslaru este considerată una dintre cele mai bune voci ale Epocii de Aur și o femeie plină de rafinament, eleganță și sensibilitate, cu o voință de fier chiar și la 80 de ani.

Margareta își păstrează cu drag amintirile din copilărie.

Margareta Pâslaru era o fetiță frumoasă și grațioasă, cu ochi mari și albaștri și obraji plinuți. Acum este una dintre cele mai iubite și respectate cântărețe din industria muzicală românească.

Într-o imagine, ea cântă la pian sub îndrumarea profesoarei sale, Lia Romașcu.

Margareta Pâslaru s-a născut la 9 iulie 1943, la București. A început să cânte de la o vârstă fragedă, interpretând rolul copilei din “Madame Butterfly” de Puccini la Opera Națională când avea doar patru ani. Pâslaru a primit lecții de harpă, balet, pian și pictură.

Și-a petrecut copilăria în casa bunicilor săi din cartierul Floreasca. Zona a fost ulterior înstrăinată și demolată după moartea sculptorului Ion C. Dimitriu-Bârlad în 1964. Cântăreața prețuiește amintirile dragi din copilărie, pe care le-a scris în cartea sa, “Eu și timpul: Viața, vocația, viziunea’.

În primii ani de viață mi-am petrecut timpul în atelierul bunicului meu. El era un sculptor pe nume Ion Dimitriu-Bârlad, care a predat și la Liceul Lázăr și a fost membru al Fondului Plastic. Casa în care am copilărit era destul de mare, cu fiecare cameră tapetată cu gust în diferite tonuri închise la culoare și patinată cu arabescuri de aur vechi. La etaj se aflau dormitoarele și o baie elegantă, în timp ce la parter se aflau sufrageria, salonul și alte spații gospodărești. Clădirea avea un atelier mare, cu ferestre uriașe, asemănătoare unei table de șah, care avea două etaje. La subsol, exista o trapă în care era depozitată lutul valoros la o temperatură și umiditate constante. Dormitorul elegant de la etaj era decorat cu frunze de palmier în relief, care erau de culoare închisă și pastelată în bronz. Lumina le făcea să pară naturale și cineva ar fi vrut să le smulgă de pe perete. Acest fragment este extras din cartea “Eu și timpul” de Margareta Pâslaru: Viață, vocație, viziune’ (2012), apărut la editura Curtea Veche.