„Cine ești?” a spus John, surprins, observând micile creaturi din hambarul său.

Erau atât de mici, iar primul lucru pe care l-a întrebat a fost unde era mama lor. Fără să piardă timpul, John s-a grăbit în casă.

„Fiona, vino repede!” a strigat el, căutând deja ceva cu care să hrănească puii găsiți.

Au trecut zile, apoi săptămâni, dar pisica adultă încă nu apăruse.

Primul lor pas a fost să ducă pisoii la veterinar. Câteva ore mai târziu, Dr. Nichols a ajuns la fermă și a cerut să vadă animalele.

„John… Mă tem că aceștia nu sunt pisoi obișnuiți”, a spus doctorul serios. „Nu-i poți lăsa aici. Sun acum și cineva îi va lua. Este foarte important.”

În zorii zilei următoare, ceața s-a risipit și o mașină elegantă a oprit în fața casei. Helena Grant, o renumită conservatoare a vieții sălbatice, a apărut, însoțită de o echipă de experți.

„Aceste animale sunt… speciale”, a spus ea după o pauză. „Am mai întâlnit linii similare înainte, dar astfel de cazuri sunt sporadice.”

A doua zi dimineață, liniștea lor a fost din nou tulburată. Doi bărbați în costume elegante stăteau în prag. Insignele lor străluceau în soare.

„Agenții federali Smith și Ramirez”, s-au prezentat ei.

Chiar când speranța era pe cale să se stingă, s-a auzit o bătaie ușoară în ușă. Era doamna Bennett, bibliotecara în vârstă.

„Am auzit niște conversații”, a spus ea cu un zâmbet viclean. „Cred că am informații care v-ar putea ajuta.”

După o lungă conversație, ușa s-a deschis din nou și a apărut curatorul muzeului, familiarizat din evenimentele anterioare.

„Am monitorizat situația”, a spus el. „E timpul să ne unim forțele.”

La o ceașcă de ceai, oamenii de știință și ecologiștii au împărtășit povești despre specii rare.

„Conservarea lor este primordială”, a subliniat unul dintre specialiști.

De-a lungul timpului, numele lui John și Fionei au devenit venerate în cercurile profesionale. Simpli fermieri au devenit campioni ai speciilor pe cale de dispariție. Au fost invitați la conferințe, li s-au oferit colaborări și li s-au acordat premii. Dar pentru ei, cel mai prețios lucru a rămas privirea liniștită a creaturilor pe care le salvaseră.

Anii au trecut, iar dăruirea lor față de cauza lor a rămas neschimbată. Salvare, restaurare, protecție – calea lor era clară. Stând mână în mână și privind sanctuarul pe care îl creaseră, și-au dat seama că nu mai erau doar proprietari de ferme, ci gardieni ai vieții sălbatice.